Cetatea este plasată la est de oraşul Suceava, fiind situată pe un platou. De la înălţimea de 70 m domină şi oraşul şi lunca râului Suceava. Beneficia de un sistem de fortificaţii puternice aflate în jurul Sucevei, precum şi de sprijinul întăriturilor de la Zamka, Şeptilici, Burdujeni şi Salcea.
Cetatea a fost scoasă la suprafaţă prin săpăturile arheologice de după 1951, şi parţial restaurată începând cu anul 1976 pentru ca ulterior să fie pusă la dispoziţia vizitatorilor, ca muzeu de aer liber. Ştefan cel Mare a fost cel care a întărit-o cu ziduri puternice, fiind reparată şi de domnitorii care l-au urmat, ceam mai însemnată fiind cea realizată de Ieremia Movilă (1596).
În 1476 a fost asediată de oştile turceşti aflate sub comanda sultanului Mahomed al II-lea. Oştenii aflaţi în cetate, conduşi de portarul Şendrea s-au apărat făcând fapte eroice rămase în legendă, astfel încât sultanul supranumit şi cuceritorul Constantinopolului a fost nevoit să se retragă în mod ruşinos, după cum ne informează cronicarul polonez Jan Dlugosz. În acea luptă s-a constatat că zidul de incintă construit în jurul vechiului
Intrarea se afla pe partea dinspre răsărit, spre platou, printr-un pod suspendat cu punte mobilă. Când aceasta era ridicată, făcea ca locul să devină “întărit de minune şi de necucerit”, după cum a consemnat francezul Blaise de Vigenere care a vizitat
Cetatea Sucevei a fost asediată de mai multe ori. De polonezi la 1497 şi 1509. La 1538 a fost cucerită de Soliman Magnificul din cauza trădării boierilor care erau nemulţumiţi de politica autoritară a lui Petru Rareş. Pretendentul Gheorghe Ştefan la 1653 l-a asediat aici pe Timuş Cazacul, ginerele domnitorului Vasile Lupu, căruia până la urmă i-a luat tronul, în timp ce Timuş a murit apărând cetatea. Polonezii au mai asediat-o la 1673-1674. După acceea a fost stricată de Dumitraşcu Cantacuzino (februarie 1674-noiembrie 1675) la presiunea turcilor, sub pretextul de a-i împiedica pe polonezi de a-şi mai fixa aici un punct de avampost. Deoarece la o primă încercare de a fi distrusă cu praf de puşcă, zidurile au rezistat, aşa după cum relatează Nicolae Costin, “au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mare s-a risipit cetatea”. Acest fapt a fost caracterizat de istoricul Nicolae Iorga ca un “rug al măririi noastre cele vechi”.
Cetatea avea în partea de nord un şanţ adânc şi râpe, precum şi ziduri puternice care închideau prima împrejmuire. Castelul avea formă pătrată, fiind întărit cu 7 turnuri. Al doilea rând de ziduri îngrădea curtea interioară în care se aflau locuinţele şi magaziile. Casele domneşti ale lui Ştefan cel Mare se aflau în partea de nord, în timp ce domnitorii de mai târziu le-au avut în partea de este a cetăţii unde era şi paraclisul. În timpul lui Despot Vodă (1561 – 1563), dar şi ulterior sub Eustratie Dabija (1661 – 1665) în cetate se afla şi o monetărie.
Casa Domneasca inca se afla in restaurare. Nu este data spre vizitare.
