miercuri, 20 octombrie 2010

joi, 26 august 2010

Cetatea Sucevei - istoric

Cetatea este plasată la est de oraşul Suceava, fiind situată pe un platou. De la înălţimea de 70 m domină şi oraşul şi lunca râului Suceava. Beneficia de un sistem de fortificaţii puternice aflate în jurul Sucevei, precum şi de sprijinul întăriturilor de la Zamka, Şeptilici, Burdujeni şi Salcea.

Cetatea a fost scoasă la suprafaţă prin săpăturile arheologice de după 1951, şi parţial restaurată începând cu anul 1976 pentru ca ulterior să fie pusă la dispoziţia vizitatorilor, ca muzeu de aer liber. Ştefan cel Mare a fost cel care a întărit-o cu ziduri puternice, fiind reparată şi de domnitorii care l-au urmat, ceam mai însemnată fiind cea realizată de Ieremia Movilă (1596).

În 1476 a fost asediată de oştile turceşti aflate sub comanda sultanului Mahomed al II-lea. Oştenii aflaţi în cetate, conduşi de portarul Şendrea s-au apărat făcând fapte eroice rămase în legendă, astfel încât sultanul supranumit şi cuceritorul Constantinopolului a fost nevoit să se retragă în mod ruşinos, după cum ne informează cronicarul polonez Jan Dlugosz. În acea luptă s-a constatat că zidul de incintă construit în jurul vechiului fort muşatin (secolul al XIV-lea) ca şi turnurile pătrate de apărare, erau vulnerabile la loviturile artileriei cu ghiulele de fier. De aceea Ştefan cel Mare a întreprins lucrări de consolidare a catăţii, confirmate de o stemă a Moldovei cu pisanie, ce indică faptul că a fost pusă în septembrie 1477. În acele lucrări, zidul a fost dublat şi întărit cu şapte bastioane circulare, astfel încât la final cetatea a căpătat un aspect inelar.

Intrarea se afla pe partea dinspre răsărit, spre platou, printr-un pod suspendat cu punte mobilă. Când aceasta era ridicată, făcea ca locul să devină “întărit de minune şi de necucerit”, după cum a consemnat francezul Blaise de Vigenere care a vizitat Moldova la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Cetatea Sucevei a fost asediată de mai multe ori. De polonezi la 1497 şi 1509. La 1538 a fost cucerită de Soliman Magnificul din cauza trădării boierilor care erau nemulţumiţi de politica autoritară a lui Petru Rareş. Pretendentul Gheorghe Ştefan la 1653 l-a asediat aici pe Timuş Cazacul, ginerele domnitorului Vasile Lupu, căruia până la urmă i-a luat tronul, în timp ce Timuş a murit apărând cetatea. Polonezii au mai asediat-o la 1673-1674. După acceea a fost stricată de Dumitraşcu Cantacuzino (februarie 1674-noiembrie 1675) la presiunea turcilor, sub pretextul de a-i împiedica pe polonezi de a-şi mai fixa aici un punct de avampost. Deoarece la o primă încercare de a fi distrusă cu praf de puşcă, zidurile au rezistat, aşa după cum relatează Nicolae Costin, “au umplut-o cu lemne şi cu paie, apoi le-au dat foc de au ars. Şi astfel slăbindu-i zidurile din pricina fierbinţelei de tot mare s-a risipit cetatea”. Acest fapt a fost caracterizat de istoricul Nicolae Iorga ca un “rug al măririi noastre cele vechi”.

Cetatea avea în partea de nord un şanţ adânc şi râpe, precum şi ziduri puternice care închideau prima împrejmuire. Castelul avea formă pătrată, fiind întărit cu 7 turnuri. Al doilea rând de ziduri îngrădea curtea interioară în care se aflau locuinţele şi magaziile. Casele domneşti ale lui Ştefan cel Mare se aflau în partea de nord, în timp ce domnitorii de mai târziu le-au avut în partea de este a cetăţii unde era şi paraclisul. În timpul lui Despot Vodă (1561 1563), dar şi ulterior sub Eustratie Dabija (1661 1665) în cetate se afla şi o monetărie.


Sursa: http://ro.metapedia.org/


Casa Domneasca inca se afla in restaurare. Nu este data spre vizitare.








Stema Bucovinei

Stema Bucovinei a fost creată de administrația Imperiului Habsburgic pentru a desemna teritoriul Bucovinei , în 1775, și apoi Ducatul Bucovinei, din 1849, în Imperiul austro-ungar.

Stema este compusă dintr-un scut despicat, roșu în dreapta și albastru în stânga, încărcat cu un cap natural de bour. Acesta are între coarne și este flancat de câte o stea de aur cu cinci (șase) raze, de aur.

Maria Dogaru - Din heraldica României, Ed. Jif, Brașov, 1994.
http://ro.wikipedia.org/

Varianta de mai jos nu este stema echipei Steaua! Stati linistiti! :)

alta varianta, cu coroana

Arhitectura manastirilor din Bucovina

Arhitectura manastirilor din Bucovina

Desi foarte multi au cazut prada negurii uitarii, geniul acestor artisti populari a fost pus in directa legatura cu spiritul creator al neamului romanesc si mai ales a reusit sa evidentieze legatura puternica creata intre populatia acestor locuri si natura. Ea a fost muza artistilor romani, iar ei au invocat-o in poeziile, cantecele si culorile lor.
Stilul arhitectural romanesc are vedetele ei bine reprezentate in aceasta perioada: Manastirea Voronet este denumita de specialisti “Capela Sixtina din nordul Moldovei”.
Manastirea Dragomirna este inconjurata de ziduri inalte de aparare, aspect mai rar intalnit la o manastire, ceea ce ii confera aspectul misterios al unui castel medieval.

Manastirea Arbore, al carei pictura “emana un aer de sinceritate”, este o reprezentata a fenomenului laic din arta medievala romanesca, un lucru mai rar permis in cadrul unui lacas sfant.

Manastirea Sf. Ioan cel Nou intruneste un amestec complex de stiluri din epoci diferite, care nu se mai regaseste la nici o alta manastire din nordul Moldovei.

Un leit-motiv al arhitecturii monahale romanesti este stema cu capul de bour.
De asemeanea, este des intalnit stilul gotic combinat cu piese ale arhitecturii civile moldovenesti.
Zugravii moldoveni au creat in acea vreme capodopere vrednice de a fi asezate alaturi de alte mari realizari ale artei europene. Crearea acestor fresce ascunde mistere care nu s-au lasat descifrate nici dupa mai bine de 500 de ani de la realizarea lor.

Arta picturii manastirilor din Bucovina

Unul dintre cele mai mari mistere ramane formula culorilor folosite in picturile peretilor manastirilor: rosul-brun al manastirii Moldovita, celebrul albastru de Voronet, verdele manastirii Arbore sau rosul-ocru al Humorului.

Formula pierduta a acestor culori a inspirat nenumeroase legende, spectaculos fiind faptul ca ele reuseau sa redea pana aproape de perfectie culorile naturii.
Provocarea dezlegarii misterului formulei este cu atat mai mare, cu cat aceste culori s-au dovedit a fi foarte rezistente in fata conditiilor climaterice si mai ales in fata nemilosului timp.
Intr-o cronica ce dateaza din vremea lui Stefan cel Mare s-a gasit o mentiune care a oferit o speranta cercetatorilor: Zugravii – artisti primeau o multime de butoaie de tuica de prune, mult mai mult decat ar fi putut ei consuma sau comercializa. Consumul mare al acestei bauturi in randul zugravilor, i-a facut pe cercetatori sa creada ca dezlegarea misterului se afla in alta parte: studiile de laborator au confirmat prezenta bauturii in tencuiala peretilor si amestecul culorilor.

O alta taina, care leaga cinci dintre manastirile Bucovinei, este redarea personajelor biblice purtand portul vremii respective, avand indeletncirile traditioanale ale locului, fapt destul de straniu pentru vremea cand aceste picturi au fost executate. Tipicul religios al vremii era foarte strict in privinta respectarii mostenirii bizantine.

Manastirea Sucevita, culme a artei feudale moldovenesti, a fost imaginata ca o cetatuie care sa nu poata fi calcata de pagani. Ea este pictata in interior si in exterior, cu exceptia unei bucati de zid. Legenda spune ca a ramas nepictata dupa ce o schela a cazut, iar un zugrav a murit ingropat sub resturile acesteia.

Manastirea Dragomirna este inconjurata pe la mijloc cu un brau torsada, care imparte fatadele in doua parti. Utilizarea braului ca artificiu architectural suporta o dubla interpretare. Cea dogmatica aminteste de Sfanta Treime si de cele trei virtuti crestine: credinta, nadejde si dragoste. Semnificatia istorica este motivata de dorinta Mitropolitului-ctitor, martor al primei Uniri infaptuite de Mihai viteazul, care a dorit astfel sa inspire un indemn la unitate a celor trei tari romanesti.

Zidurile acestor manastiri sunt veritabile opera de arta, dar si scrisori deschise ale inaintasilor nostri pentru generatiile ce aveau sa vina. Traind vremuri incerte, sub continua amenintare otomana, zidurile acestor manastiri s-au transformat intr-o biblie ilustrata, devenind o marturie a credintei neamului romanesc.




Sursa: http://www.descopera.ro/

Lupta de la Podul Înalt – Cea mai mare victorie a lui Ștefan cel Mare (1475)

În zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloata, ca lupii flămânzi“ - Nicolae Iorga

Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a aparținut din punct de vedere militar micilor formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman. Eram într-atât de neclintiți pe vremuri, încât administram înfrângeri umilitoare puternicilor lumii. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra forței militare românești trebuie să facem o scurtă comparație între proporția de forțe întâlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene și confruntările militare ale voievodatelor românești. Faimosul Război de o sută de ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntări între oști care numărau maximum 10.000-20.000 de soldați, ultimele chiar mai puțin de 5.000.
În faimoasa bătălie de la Tannenberg, când este stopată înaintarea cavalerilor teutoni spre răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldați. În perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de ostași. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, când Federico da Urbino înfrânge armata papală, au murit...100 de oameni și au fost răniți circa 3.000. Totuși, cronicile contemporane numesc această luptă „bătălia cumplită“.
Cele mai mari încleștări din aceste secole par a fi luptele între principii elvețieni și regele Carol cel Curajos. Trupele de soldați implicate în luptele de la Granson și Morat se ridică la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta și gândirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai târziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc și a prafului de pușcă. În răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Țaratele și cnezatele rusești nu reprezentau (încă) o forță militară, regatul polon era tributar manevrelor și conceptelor militare apusene (de exemplu, impasul polon de la Marienburg și apariția providențială a trupelor moldovenești care au întors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe câmpul de luptă. Bulgarii, sârbii și bizantinii au căzut după o dârză dar tristă rezistență în fața forței Semilunei.
Românul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor între anii anii 1444-1447, dar spre final este înfrânt de aceștia. Singurii care s-au adaptat cu succes și au pus la punct tactici revoluționare alături de manevre eficiente au fost voievodatele românești ale Moldovei și Țării Românești. Conduse de voievozi realiști și inspirați precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes și marele Ștefan, valahii au fost singurii europeni care au ținut la respect pe otomani. Turcii erau la apogeu. Conduși de cumplitul Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul), otomanii cuceriseră Bizanțul, precum și o bună parte a Europei de răsărit. În drumul lor spre Apus nu le mai stăteau în cale decât voievodatele românești.
În aceeași perioadă, asupra Moldovei pândeau nu numai otomanii, ci și tătarii din Hoarda de Aur.
Cuceritorul Bizanțului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. În plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur alături de consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții. Geniul militar al lui Ștefan încerca de fapt o unitate a țărilor române.
Toți acești factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului.
Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a ataca „Kara Bogdania“ (cum numeau turcii Moldova). Lor li se alătură oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elită al sultanului, la care se adaugă un eșantion de 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, în calitate de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei. Primește în schimb laude și încurajări.
În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simta foamea, setea și bolile. Soliman Pașa dorea să termine treaba cât mai repede. Strateg iscusit, el își dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, Măria Sa alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei. Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor. Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică.
Pierderile au fost uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intrară în panică și au fugit. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului. Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“. Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră: otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afara de câteva pașale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc.
Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!

Biserica „Sfântul Ilie“ , comuna Șcheia


Biserica „Sfântul Ilie“ este o biserică ctitorită în anul 1488 de către domnitorul Ștefan cel Mare în satul Sfântu Ilie din comuna Șcheia (județul Suceava). Ea se află situată la o distanță de 1,5 km nord-vest de municipiul Suceava.
Ansamblul Bisericii „Sfântul Ilie“ a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.
Biserica a fost reparată și zugrăvită de mitropolitul Varlaam Moțoc (1632-1653). Ea a suferit pagube în timpul luptelor cu polonii lui Ioan Sobieski. În anul 1708, biserica a fost înzestrată cu uși împărătești confecționate la Moscova.
Unii călugări de aici au copiat manuscrise liturgice, aici aflându-se un exemplar din „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea“ al lui Dimitrie Cantemir din 1698, cumpărat de mănăstire și în care diverși cititori au consemnat evenimente contemporane.
În anul 1783, guvernul austriac a desființat mănăstirea, iar ansamblul a fost lăsat în paragină. Biserica a continuat să funcționeze ca biserică parohială. Este menționat numele preotului Constantin Popovici, venit aici ca paroh în 1797 și care a slujit aici jumătate de secol.
La sfârșitul secolului al XIX-lea s-au efectuat o serie de lucrări de restaurare sub conducerea arhitectului austriac Karl Romstorfer, biserica fiind acoperită cu acel prilej cu plăci de țiglă roșie.
Biserica Sfântul Ilie are plan triconc, cu turlă deasupra naosului, fiind asemănătoare din acest punct de vedere cu bisericile Pătrăuți și Voroneț. În curtea bisericii, lângă perete, se află mai multe pietre funerare foarte deteriorate. Numai trei dintre ele au putut fi parțial descifrate.
Biserica dispune de puține odoare de preț, cele existente fiind probabil luate de aici odată cu desființarea mănăstirii. Printre odoarele păstrate se numără un pocrovăț de la Bogdan al III-lea (1507), un Scaun Domnesc cu stema Moldovei, două sfeșnice de lemn sculptate artistic, două cruci vechi de mână ferecate în argint, un pomelnic triptic de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Biserica „Sfântul Ilie“ (satul Sfântu Ilie; comuna Șcheia; județul Suceava; România)

Stejarul din Borzești, de Eusebiu Camilar

Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor cînd venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli. Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătîndu-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cît să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întîlnit, îndată începea joaca.
După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea uilor, prindeau să se joace „de-a tătarii“. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.
Pe vremea aceea Moldova era pămînt al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau pînăși iarba.
Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gît și duși la robie.
Cînd bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pîndari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, pînă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna oștile de țarăși oștile în leafă, sățină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici și sulfina. Era vremea cînd cîntă toate păsările cîmpului, cînd țîrîie din niște ușoare strune miile de gîze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cîntare.
Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefăniță, s- a ascuns la pîndă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ca se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplînd valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceată lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vîjîiau ușurel, întrecîndu-se cu bîzîitul bondarilor.
Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare și Mitruț, dar pînă la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ (judecată), în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebîndu-l: de ce-i calcățara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor?
Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebîndu-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strînse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întîia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzînd și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburînd spre stîrvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întîia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încît Mitruț aproape căși-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din rîs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în țară străină?
La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gînduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrîni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scotea ochii.
— Să i se reteze nasul... a spus unul.
— Nu! e prea puțin! a răspuns Ștefăniță.
— Să i se scoată ochii!...
— Nu, e prea puțin!
— Atunci spînzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frînghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți rîdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.
Mitruț rîdea și bătea din palme.
L-au urcat pînă la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vîntului. Deodată, cum rîdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gît! Abia a izbutit să strige :
— Tătarii!... Vin tătarii!... Vin tătarii...
Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vîrful sulițelor.
— Coborîți-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipînd :
— Tătarii... vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coaseleși topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și-ale femeilor:
— Tătarii!... vin tătarii!...Și băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trîmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau pînă-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el?
— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid...
— De ce? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată...
— Să vedem... au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală.
— Fie-ți milă... a răcnit Mitruț, cînd hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimăși l-a omorît. Apoi trîmba a sărit pe cai, a pornit galop, dînd foc satelor, ucizînd și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținîndu-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiți, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mîna mea!
Dacă trăiește hanul pînă cresc eu mare, îl spînzur de stejarul din Borzești...
— Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pămînt străin...
Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătîndu-i prin cuvînt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfînt lucru al vitejilor !
— Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pămîntului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară!
— N-am să uit, tată! Am să răzbun sîngele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove...
Pîrjolul urca tot înainte, dinȚara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau cîmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cît Bogdan voievod îmbătrînea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tînăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întîi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pămînturile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniștesc sau nu? Că prea s-a încruntat lumea de atîta sînge și năvăliri! Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul cățara are domn tînâr și viteaz și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele...
Hanul a primit cuvîntul lui Ștefan cel Mare cu mînie strașnică. A scrîșnit:
— Auzi, cîinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvînt, mie, hanul lumilor?!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa...
— E tînăr și are cutezanța tinereții! i-au spus atamanii. Să-i învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămîi în cort, căci ești ostenit de bătrînețe...
— Nu! a răspuns hanul, dînd poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător...
Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut pînă la zidurile Sucevei.
Răzeșii Țării de Jos s-au strîns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborît și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cît țineau zările. Ardeau satele și cîmpiile. Puținii pămînteni scăpați cu zile veneau îngroziți, rînduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hîrtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, pînă ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești... A rămas pe gînduri... parcă mai fusese pe aici, în tinerețe... Nu? Ia să-și aducă aminte...
—Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrîn. Ți-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!
Bătălia cumplită s-a încins cît ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbîrnîiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț... Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!...
Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mînă! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cîrduit deoparte. În vremea asta oștile cotropitoare fugeau mîncînd pămîntul.
Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar !... a strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar.
Ce moarte să-i dăm, răzeși ?
— Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie... au bubuit altele.
— Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întîmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ți-aduci aminte?
Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar... Ridicați-l, feciori, în funie... Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.
Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pîine străină.

Autor:
Eusebiu Camilar
Preluat de la:
http://www.isanos.ro