nume, la o altitudine de 490 m, in centrul geografic al judetului Suceava, la doar 36 km de capitala acestuia, municipiul Suceava. La nord sunt culmile Obcinei Humorului, la sud Obcina Voronetului iar la vest Obcina Mare. Beneficiind de un climat temperat-continental bland si reconfortant, orasul este una dintre cele mai importante destinatii turistice ale Bucovinei.Istoria orasului Gura Humorului este incarcata de legenda. Una dintre legende vorbeste de trecerea tatarilor prin aceste locuri in timpul marii invazii din anul 1241, cand au gasit apele paraului Humor umflate de ploi si l-au numit, pentru aceasta Homor, adica “repedele”. Pastrarea denumirii locului timp de secole demonstreaza faptul ca aici exista o comunitate umana ce a avut continuitate de vietuire. Mai apoi se mentioneaza uciderea bourului de catre Dragos in locul numit astazi Boureni, situat pe malul drept al Humorului, si de trecerea lui Bogdan I prin extremitatea estica a orasului de astazi, ce se numeste acum Bogdaneasa. Mai tarziu, tot legendele amintesc de prezenta lui Daniil Sihastrul care, dupa plecarea de la Putna, si-ar fi sapat o chilie la Piatra soimului, mai sus de Arinis, inainte de a deveni egumenul manastirii Voronet. Iar, in secolul al XVI-lea, se spune ca sotia lui Petru Rares, doamna Elena, ar fi ingropat tezaurul domnesc la Pietrele Doamnei, situate pe Dealul Toaca ce strajuieste orasul l
a vest.
Oferta cultural-turistica a statiunii este remarcabila. Pe teritoriul sau se afla biserica Sfintei Manastiri Voronet, Capela Sixtina a estului european, parte integranta a patrimoniului cultural universal.
Gura Humorului este o adevarata placa turnanta a turismului cultural – religios bucovinean, de aici putand a fi accesate traseele catre toate celelalte bisericile cu fresca exterioara din Romania, aflate sub patronaj UNESCO: Humor, Moldovita, Sucevita, Arbore, Patrauti, Probota.
Statiunea turistica Gura Humorului are, pe langa o structura hoteliera de invidiat, numeroase oferte de agrement:
• Complexul de agrement ”Arinis”, organizat cu fonduri europene, ce ofera posibilitati nelimitate de petrecere a timpului liber, in toate cele patru anotimpuri, dispunand de:
- o partie de schi – Partia „Soimul” – 1478 m lungime, 35 m latime, 283 m diferenta de nivel, dotata cu un telescaun de 1280 m si cinci tunuri de zapada, deservita de o parcare de peste 350 de locuri;
- doua sali polivalente de sport;
- o piscina acoperita, de dimensiuni olimpice, prevazuta cu sauna si jacuzzi, in care functioneaza o scoala de inot si o scoala de initiere in scufundari;
- un strand cu piscina in aer liber si bazin de inot pentru copii;
- un patinoar natural ce functioneaza, in timpul verii, ca spatiu pentru role si skateboard-uri;
- terenuri de baschet, handbal, volei, tenis de camp, fotbal ce dispun, inclusiv, de iluminat nocturn.
• Piatra Pinului si Piatra Soimului – una dintre cele mai importante rezervatii paleo-oligocene din Romania,
structura megalitica in care Daniil Sihastrul, ajuns egumen al Manastirii Voronet, dupa plecarea sa de la Putna, si-a sapat o chilie ca loc de refugiu si meditatie,
• Dealul Cetatii si imprejurimile sale - o retea de cetati de piatra si puncte intarite ce faceau din Gura Humorului o adevarata fortareata la intrarea in Muntii Orientali,
• Un vechi cimitir evreiesc, al doilea ca marime din judetul Suceava, cu stele funerare impresionante, unde doarme, intru eternitate, mama celebrului tenor Joseph Schmidt,
• Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina – singurul muzeu al spiritualitatii populare bucovinene,
• Cea mai veche biserica catolica, in functiune, din Bucovina,
• Monumente de arhitectura urbana din secolul al XIX-lea.
Doi arheologi suceveni de la Muzeul Bucovinei, Florin Hău şi Ştefan Dejan, care efectuează cercetarea arheologică în interiorul bisericii Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea armenească Hagigadar, au făcut o serie de descoperiri şi constatări interesante cu privire la construcţia şi evoluţia planimetrică şi volumetrică a monumentului.
Mănăstirea Hagigadar, niciodată cercetată până acum din punct de vedere arheologic
Mănăstirea Hagigadar (Împlinirea dorinţelor) de pe Dealul lui Bulai (comuna Moara), ridicată în sec. al XVI-lea, aşa cum scrie Nicolae Iorga, „pe o culme rotundă, parcă ar fi făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit”, nu a fost niciodată cercetată până acum din punct de vedere arheologic.
Cercetarea, efectuată la solicitarea Episcopiei Armene, care doreşte să pună în valoare ansamblul monastic Hagigadar, s-a făcut, într-o primă fază, în exteriorul bisericii, pe laturile de Est şi de Sud şi nu s-a soldat cu rezultate concludente.
De la începutul lunii noiembrie a.c. cercetarea arheologică s-a desfăşurat în interior, mai întâi în pronaos (rezultând clar că actualul pronaos este un adaos ulterior, biserica fiind iniţial compartimentată în naos şi altar), apoi extinzându-se în naosul lăcaşului de cult.
Trei faze principale în legătură cu apariţia şi evoluţia planimetrică a bisericii
Aşa cum spune arheologul Florin Hău, biserica veche (cea compusă numai din naos şi altar) „dispune de fundaţii foarte solide, executate într-o tehnică fără cusur, situaţie mai rar întâlnită în epocă”.
Presupunerea arheologilor este că „biserica nu a avut turlă” (actuala turlă octogonală fiind construită mult mai târziu), ci un „sistem de boltire de tip calotă”.
„În linii mari – subliniază Florin Hău – putem distinge trei faze principale în legătură cu apariţia şi evoluţia planimetrică a bisericii:
faza iniţială, cea din anul 1512, când biserica era compusă numai din naos şi altar şi avea o boltire semisferică de tip calotă, o altă fază, din a de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când planimetric construcţia a inclus spaţiul actualului pronaos (cu intrarea prin portalul de Nord) şi când a fost construită turla, şi cea de-a treia fază, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când partea plină a zidului dintre pronaosul din sec. al XVII-lea şi naosul anterior a fost dărâmată, iar biserica a dobândit volumetric actuala configuraţie”.
Un mormânt medieval, sub pavimentul de secol XIX
Tot în sec. al XIX-lea, precizează arheologul Florin Hău, bisericii i se adaugă „două spaţioase pridvoare închise, dintre care unul, cel de pe latura de Sud, se păstrează şi astăzi”.
Alături de biserică, în incinta mănăstirii împrejmuite cu zid (zid care s-a dovedit a fi construit în sec. al XVII-lea), se aflau două impozante edificii anexe, unul în colţul de Nord-Est, azi dispărut, care a fost probabil stăreţie, şi altul în colţul de Sud-Est, care se păstrează.
Săpăturile din interiorul bisericii armeneşti cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Hagigadar au scos la iveală, sub pavimentul din cărămidă de secol XIX, un mormânt situat aproape de axul longitudinal al lăcaşului de cult.
Mormântul, fără lespede deasupra, din perioada medievală, care s-a păstrat intact, urmează a fi cercetat.
Şapte monede de argint din perioada de domnie a lui Bogdan cel Orb
Cu prilejul cercetării arheologice din interiorul bisericii s-au descoperit, „la baza unui picior de schelă”, şapte monede de argint din perioada de domnie a lui Bogdan al III-lea (Bogdan cel Orb, 1504 – 1517).
Monedele bine conservate, cu diametrul de 18 mm, au pe o parte stema cu capul de bour a Moldovei, iar pe revers un scut cu însemnele cavalereşti ale voievodului.
„Datele pe care le vom sintetiza la finalul cercetării – spune Florin Hău – vor fi puse la dispoziţia beneficiarului (Episcopia Armeană) şi a proiectantului în vederea identificării soluţiilor optime privind consolidarea, restaurarea, punerea în valoare, inclusiv extinderea construcţiilor anexă ale ansamblului mănăstirii”.
Suceava s-a constituit ca aşezare urbană la intersecţia unor importante căi de tranzit din evul mediu.Parafrazând zicala “Toate drumurile duc la Roma”, am putea spune că, în perioada în care aici era capitala Moldovei, toate drumurile duceau la Suceava.
Trei drumuri principale se întâlneau în evul mediu în vechiul nucleu de locuire din apropierea Curţii Domneşti, drumuri comerciale care urmau, în mod firesc, traseele avantajoase oferite de formele de relief: Drumul Liovului (sau Cernăuţiului), Drumul Sucevei (sau Drumul Bistriţei) şi “Drumul cel mare al Sucevei” (care ducea către Baia, căruia i s-a spus mai târziu “Calea cea mare” sau “Drumul Harabagiilor”).
Pentru evul mediu se poate vorbi de urban, aşa cum remarcă istoricii, “din momentul în care începe să se circule cu uşurinţă”.
Către aceste drumuri importante afluiau celelalte uliţe ale aşezării, uliţe principale sau secundare, care şi-au modificat de-a lungul timpului traseele, rolul şi rostul în urbe.
Dacă despre cum arăta Suceava în perioada medievală există o serie de informaţii, cu precădere în însemnările călătorilor străini care au trecut prin zonă, asupra drumurilor, a modului în care erau construite acestea nu avem prea multe date.
Ştim însă că Uliţa Armenească era pavată cu bârne de lemn (podită cu calapod), iar artera principală a Sucevei, Uliţa Mare Domnească sau Uliţa Boierească (ce pornea de la Biserica Sf. Dumitru, trecea pe lângă Curtea Domnească, Biserica Sf. Ioan Botezătorul şi se sfârşea în poarta bisericii Sfânta Treime) era pietruită cu “dale mici de piatră între care erau încastrate pietre mărunte şi fragmente de cărămidă”, pavaj care se mai păstra încă în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.
Convergenţa unor importante căi comerciale la Suceava a făcut ca oraşul de reşedinţă domnească să devină un punct de trecere obligatoriu pentru mărfurile care tranzitau teritoriul Moldovei.
Suceava, aşa cum scrie Victor Morariu, “dintr-o trecătoare de mărfuri şi negustori…ajunsese să fie un centru pentru întreg comerţul oriental”.
Dintre cele mai vechi denumiri de uliţe, care apar consemnate în documente, amintim Uliţa Rusească (1481) şi Uliţa ce duce drept la Cetate (1448). Informaţii preţioase cu privire la uliţele Sucevei medievale găsim în “Catastiful breslei blănarilor şi cojocarilor din Suceava”, document întocmit în anul 1673, dar care face referiri la date mai vechi, din sec. al XVI-lea.
Sunt consemnate denumiri ale uliţelor din Târgul Vechi (Târgul de Jos) şi Târgul Nou (Târgul de Sus), uliţe care se numeau Podgoria, Fruntea, Pone, Mane, Mitropoliei sau Dinvoc, Boierească şi Datornicilor.
Dacă denumirile unor uliţe indicau faptul că acolo erau concentraţi străinii care s-au aşezat în urbe (Armenească, Rusească, Tătărească), altele indicau o direcţie sau vizau o serie de locuri şi obiective importante (Uliţa ce duce drept la Cetate, Uliţa Şipotului, Uliţa Mitropoliei).
Suceava se dezvoltă ca centru comercial şi meşteşugăresc, în sec. al XV-lea izvoarele menţionând practicarea unor meşteşuguri care înfloresc până în cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când “Catastiful breslei blănarilor şi cojocarilor din Suceava” enumeră 39 de meserii şi categorii profesionale.
Mai târziu, modificările din structura urbană, refacerile perimetrelor locuite şi retrasările arterelor funcţionale au condus la apariţia unor uliţe cu funcţii comerciale şi meşteşugăreşti clar definite (Tăbăcarilor, Blănarilor, Cojocarilor, Croitorilor, Plăcintarilor, Măcelarilor, Tâmplarilor).
Odată cu anexarea părţii de nord-vest a Moldovei sub numele de Bucovina la Imperiul Habsburgic, Suceava încearcă să se racordeze la normele de civilizaţie occidentală.
Introducerea de către austrieci a magistratului, ca nouă instituţie administrativă, a impus şi o serie de responsabilităţi referitoare la întreţinerea drumurilor.
Spre finele veacului al XIX-lea “Revista Bucovinei” (care apărea la Suceava) scria că primarul Sucevei, Julius Morwitzer, “îşi adună mari merite pentru oraşul nostru prin îmbunătăţirea mai multor străzi”.
“Strada principală – aflăm din gazetă – începând de la spiţeria d-lui Lişca în sus, se înzestrează cu un trotuar frumos. Uliţa Şipotului, care duce la isvorul cel mai bogat din oraş, din care se adapă jumătate din locuitorii Sucevei, era în anii trecuţi o mocirlă foarte hâdă, azi este regulată şi bine prundită”.
După 143 de ani de stăpânire habsburgică Bucovina, şi odată cu ea şi Suceava, intră în graniţele României Mari.
Străzile şi-au schimbat denumirea odată cu stăpânirea: Uliţa Imperială şi mai apoi Strada Împăratul Franz Iosif a devenit Strada Regele Ferdinand, o porţiune din vechea Uliţă Rusească a devenit Calea Unirii, Uliţa Capri (pe care se afla conacul bogatei familii armene de la care i-a venit numele) a fost botezată 6 Noiembrie…Singura care şi-a păstrat numele neschimbat este Strada Armenească.
Potrivit unei statistici din anul 1926, oraşul Suceava avea 88 de străzi care însumau peste 100 km.
Prima arteră de circulaţie pavată cu cuburi de granit (procuraţi de la Societatea Anonimă “Calea” din Brăila) a fost Strada Regele Ferdinand (azi, Ştefan cel Mare) pentru pavarea cărei primăria a alocat suma de 500.000 lei.
„Cum arată Suceava” la începutul anilor ’30 aflăm sub acest titlu dintr-una din publicaţiile vremii: „Străzi jerpelite şi murdărie cum desigur nici în cea mai dosnică stradă a Stambulului nu mai găseşti; trăsuri murdare şi răpănoase, de nu ai curajul să te foloseşti de ele, când eşti îmbrăcat mai ca lumea; localuri, a căror higienă rivalizează cu cele mai păcătoase şi infecte spelunci…
Înoţi în noroiul până la gleznă pe străzile nepavate, că pe cele pavate stă ca laptele cel acru; te uiţi amărât la ghetele murdare şi toată indignarea ţi-o rezumi în:
“Vom avea şi noi strada pietruită”
Şi după cel de-al doilea război mondial, în primii anii ai republicii populare, străzile Sucevei erau greu de străbătut.
Aşa cum scrie într-un jurnal, „cetăţeanul neprevenit, care s’ar încumeta să circule seara, la Suceava, pe vreuna din străzile Mihai Viteazul, 6 Noiembrie, Sturza Vodă sau Zamca, riscă pur şi simplu să-şi rupă capul. Întâi din cauza întunericului şi al doilea, pe unele străzi, din cauza grămezilor de pietroaie lăsate ici – colo, de către serviciul tehnic al Primăriei”.
În cea de-a doua jumătate a anilor ’60, locuitorii unei străzi sucevene se bucurau că “au început lucrări de pietruire” şi “de acum nu vom mai înota prin noroi, vom avea şi noi strada pietruită”.
Lucrurile n-au mers însă chiar aşa cum sperau ei: “Întrucât strada coboară în vale, ea a fost pietruită numai cât se vede din centrul oraşului. Pe restul de stradă s-au cărat mai multe căruţe de pământ, moloz, de la clădirile stricate”.
Chiar dacă s-a mai schimbat ceva de atunci şi astăzi mai sunt încă drumuri şi străzi în Suceava pe care timpul parcă s-a oprit cu un secol în urmă.
Tiberiu COSOVAN
Articolul a fost preluat de aici:
http://www.araratonline.com/?p=1459
Vanice is modern magazine blogger template which focuses on lifestyle news, health, and entertainment.
